Din totdeauna, am fost lejer indiferentă la dulciuri, chiar și în copilărie. Le mâncam dacă îmi erau puse în față și nu făceam solicitări speciale, exceptând clătitele la care oricum nu mă interesa umplutura, ci doar aluatul. Totul până într-o vară, când father a adus o pungă maaaaaare din hârtie maro, plină cu bomboane Raffaello. Acolo s-a rupt fimul, căci nu m-aș mai fi oprit din mâncat. Era pentru prima oară când gustam cocos și cu acea ocazie, aflam că îmi place mult. Foarte mult! Problema era că rația mea zilnică era de o singură bomboană, iar eu aș fi disecat tacticos cel puțin vreo zece per servire. Așa că am declanșat operațiunea mini Sherlok Holmes: am întors toată casa cu josul în sus și susul în jos, dar tot nu am găsit punga maaaaaare din hârtie maro. M-am resemnat, dar atunci când am mâncat ultima bomboană, am rugat-o pe bunica mea să îmi dezvăluie unde se afla ascunsă punga maaaaare din hârtie maro. Bineînteles că era fix sub nasul meu, adică în cuptorul de la sobă, pe care nu îl deschisesem în cercetările mele. Chiar dacă acum nu mai mănânc acele bomboane, pasiunea pentru cocos a rămas, doar că am descoperit noi produse și noi rețete.
